Andrei Vasilescu

Amintiri din activitatea de inginer de cercetare-dezvoltare

la ICTc, ulterior ICPTTc și INSCC București

1968 – 2008

Andrei Vasilescu

1. Începuturile la ICTc

Prima zi de activitate la Institutul de Cercetări Telecomunicații (ICTc) a fost cea de 01 februarie 1968. Institutul funcționa atunci în localul din Calea Griviței, aproape de Piața Chibrit, în care mai funcționau si alte institute din subordinea Ministerului Transporturilor si Telecomunicațiilor.

Prima persoană întâlnită pe coridorul instituției și cu care am schimbat câteva cuvinte a fost Dl. Grigore Antonescu de la Laboratorul Radio. Era îmbrăcat în halat alb și avea figura și manierele distinse care l-au caracterizat și continuă să îl caracterizeze și azi.

În prima zi, am stat pe lângă inginerul Vladimir Brunstein, ajutând la măsurarea unui alimentator sau convertor, eu fiind cel care scria in așa-numitul ”pasport” cifrele pe care Vladi Brunstein le citea pe un voltmetru. La sfârșitul măsurării, a făcut gestul ”Thumb up” (degetul mare ridicat în sus, cu pumnul strâns), despre care am aflat ulterior că vine din lumea aviației si că înseamnă că totul este in regulă!

Mi-am început activitatea la Institut împreună cu incă doi colegi de facultate și de armată, cu care am rămas prieten până azi: Alexandru Bogdan, cu care am fost și coleg de laborator până la plecarea acestuia din țară, și Ștefan Nicolaescu, cu care am fost coleg de Institut până la plecarea mea din INSCC în octombrie 2008, ceea ce înseamnă 40 de ani si câteva luni!

Perioada de ”stat pe lângă alții” s-a terminat rapid deoarece respectiva postură nu prea îmi plăcea și, totodată, deoarece era destul de multă treabă de facut.

Directorul științific de atunci al ICTc, dl. Sofronie Ștefănescu, m-a considerat capabil să rezolv problema regulatorului automat de nivel din amplificatoarele de linie, bazat pe măsurarea nivelului unui semnal-pilot. Îi sunt și astăzi recunoscător pentru încrederea acordată atunci, deoarece a însemnat startul meu spre activitatea de inginer de cercetare liber să caute soluții și căruia nu i s-a impus nimic altceva decât atingerea scopului final cu o soluție simplă, performantă, fiabilă și reproductibilă în condițiile date.

Primul regulator automat de nivel pe care l-am realizat s-a bazat pe o ferită specială denumita transfluxor, atractivă prin simplitatea circuitului electronic care o însoțea, dar necesitând reglaje de finețe greu de impus în producția de serie. Am înlocuit această soluție cu una cu adevărat fiabilă și reproductibilă, constând dintr-un contor electronic reversibil, realizat cu circuite basculante bistabile din elemente discrete la început și cu circuite integrate deîndată ce acestea au devenit accesibile si in țară.

Povestea puțin cam lungă de imediat mai sus am spus-o deoarece realizarea în două variante, una analogă iar alta digitală, a unuia și aceluiași dispozitiv, m-a pus pe gânduri și în gardă privind dificultatea cu care se realizează, se produce și se reproduce electronica analogă. Iar asta s-a întâmplat, din fericire, destul de timpuriu, adică în al doilea an la Institut.

De la stânga la dreapta, în față, așezați: Vladimir Brunstein, Alexandru Bogdan, Henry Sinnreich, Vladimir Rădulescu, Ion Necșoiu. În spate, în picioare: Ion Stoican, Alexandru Șerbănescu, Constantin Săndulache, Dumitru Nidelea, Cornel Popa, Nicolae Oacă, Andrei Vasilescu, Vasile Iordache.

2. Formarea ca inginer de cercetare-dezvoltare

Titlul acestui capitol nu este întâmplător. Inginer de cercetare-dezvoltare cred că am fost și am rămas toata viața. Formația de inginer, domeniile în care am activat și, nu în ultimul rând, țara în care am trăit și trăiesc au făcut sa nu mă pot considera niciodată cercetător, în pofida numelui instituțiilor în care am activat și a pretențiilor oficiale ale respectivelor instituții.

Cred că fac aici pentru prima dată mărturisirea de credință că ceea ce m-a fascinat întotdeauna și țelul spre care am tins în măsura posibilităților mele este CLARITATEA!! Am avut și am în continuare o mare admirație pentru profesioniștii capabili de gândire clară și de exprimare clară. Insist asupra exprimării clare, deoarece m-am îndoit întotdeauna de valoarea persoanelor despre care se spune că au gândire clară dar exprimare neclară. Cred cu tărie ca cine se exprima neclar gândește neclar, pentru simplul motiv ca gândim cu cuvinte, fraze, numere, dimensiuni etc., adică exact cu ceea ce folosim și pentru a ne exprima.

Modelele mele de gândire și exprimare clară au fost:

Profesorul Rudner de matematici speciale din anul II de facultate. Regret că nu pot evoca și prenumele Profesorului, dar s-ar putea sa nu îl fi știut nici atunci când i-am fost student. Despre acest Profesor, un coleg care repeta toți anii cel puțin câte o data, dacă nu de mai multe ori, a ținut să declare că numai ”puturoșii” ca el nu aleg nimic din excepționala predare a matematicilor la care asista (din când în când!!).

Profesorul Cristofor Vasiliu, osândit sa ne predea în anul III un curs anost (Linii si circuite de telecomunicații), dar capabil să scoată și din așa ceva demonstrații de claritate si virtuozitate matematică și inginerească de neuitat.

Colegul de Institut și prietenul de o viață Henry Sinnreich, pe care îl rog să nu se supere pentru evidențierea atât de explicit laudativă în aceste amintiri. M-am străduit mereu să găsesc soluții și să explic respectivele soluții așa încât să am de la Henry verdictul că totul este ”clar ca lacrima”! Iar, pe cei care se îndoiesc de aprecierea mea, îi rog să citească atent contribuția lui Henry la acest volum de amintiri, scrisă în limba română la peste 30 de ani de când respectivul trăiește și muncește pe pământ american, folosind o cu totul alta limbă decât româna!!

3. Laboratorul de Comutație

Prin anii 1975-76, același Sofronie Ștefănescu, director plin de acum al ICPTTc, a început să ne atragă atenția asupra faptului că telecomunicațiile de atunci însemnau nu numai transmisia prin circuite fizice sau radio, ci și comutarea automată a acestor circuite. Așa încât oricine să poată vorbi la telefon cu oricine altcineva, printr-un circuit stabilit în mod automat și nicidecum cu ajutorul unei/unor operatoare.

Nu îmi amintesc cu precizie starea telefoniei automate interurbane din anii la care m-am referit. Îmi amintesc însă fără nici o umbră de îndoială că, în 1988, din comuna din Prahova în care scriu azi pe laptop aceste amintiri (având, printre altele,  Internet foarte bun), vorbeam cu Bucureștiul după ce operatoarea de la oficiul din sat mă racorda mai întâi la Vălenii de Munte, de unde ajungeam, prin Ploiești, la București !!

Comutația era așadar importantă, mai ales în urma pătrunderii rapide dar de data totuși recentă a sistemului electromecanic de comutație Pentaconta, fabricat la Electromagnetica București după licența Bell Telephone Mfg. Anvers, Belgia.

Laboratorul de Comutație din ICPTTc s-a înființat în 1977, cu un șef de laborator (subsemnatul) făcut ad-hoc membru de partid la insistențele directorului  Sofronie Ștefănescu, în pofida unei origini sociale insuficient de ”sănătoase ” (tatăl  meu era încă, la data respectivă, profesor la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, iar mama era, și ea, teoloagă reconvertită în profesoară de istorie).

”Rădăcina” nou-înființatului laborator a fost constituită din colegul și prietenul Alexandru Bogdan și din subsemnatul, în timp ce personalul era constituit din aproximativ 15 ingineri transferați de la Direcția de Telecomunicații a Municipiului București (DTcMB). Am fost dotați, la început, cu o încăpere mare în care se găseau două mese uriașe, la care lucram cu toții 8 ore pe zi, inclusiv sâmbăta. O parte din inginerii de la DTcMB au reușit să se întoarcă de unde veniseră, dar au sosit alții, de la aceeași instituție sau de la altele, așa încât am reușit să avem, după oscilațiile normale de început, un colectiv de peste 10 ingineri serioși și dornici să ne afirmăm împreuna.

Pot mărturisi azi că nici unul din noi nu prea se pricepea la plicticoasa tehnologie electromecanică Pentaconta, care nu avea nici una din caracteristicile necesare pentru a stârni vreo pasiune profesională în direcția ei! Circuite cu contacte de releu, descrise kilometric, și având ca miez de înaltă tehnologie multiselectorul Pentaconta, un ansamblu ingenios in felul lui, dar care necesita multă întreținere și mult reglaj.

Șansa noastră, al celor de la Comutație, a fost aceea că ne-am constituit în laborator cam în vremea la care microprocesorul începuse să pătrundă și în Romania, anunțând (nu foarte explicit la început) imensele prefaceri pe care procesarea electronică și software-ul aveau să le aducă în deceniile următoare.

Am folosit cu toții această șansă, având la puțin timp după constituirea laboratorului o prima realizare de răsunet: înlocuirea cu un microprocesor și circuite de interfață adecvate a ansamblului denumit ”registru” din centralele telefonice electromecanice de tipul Rotary 7A2. ”Registrul” era un fel de ”frigăruie” angrenată în rotație la fiecare apel deservit, pe care erau înșirate discuri cu sectoare conductoare alternând cu sectoare non-conductoare, cu ajutorul cărora se realiza îndrumarea apelului prin selectoarele rotative succesive ale centralei.

Crearea de către noi a ”registrului electronic” a deschis o șansă nesperată și pentru întreprinderea ICRET, care a realizat sute de astfel de registre, le-a instalat si întreținut până la scoaterea din uz a centralelor 7A2, după 1990. Utilizarea ”registrelor electronice” a permis, printre altele, trecerea la numerotația telefonică cu 7 cifre in București, în condițiile menținerii încă mult timp în exploatare a centralelor telefonice 7A2. Responsabilul-coordonator al acestui proiect de mare succes a fost Alexandru Bogdan.

Au urmat multe alte proiecte de succes, toate constând în inserții de electronică în ”uriașul cu picioare de lut” care era tehnologia electromecanică Pentaconta. Astfel, am fost cei care am făcut posibilă introducerea contorizării după durată a convorbirilor telefonice locale, iar la data marilor schimbări din 1989 se vorbea ceva mai ușor cu SUA prin transcoderele cu microprocesor, de asemenea concepute în Laboratorul de Comutație și industrializate la ICRET.

La realizările Laboratorului de Comutație și-au adus o contribuție importantă, printre alții, inginerii Dan Ștefănescu, Gheorghe Suciu și Mihail Cazacu. Cu toții au plecat din laborator și din Institut cu puțin înainte sau după 1989, având cariere ulterioare de mare succes în domenii dintre cele mai diferite.

Mi-am încetat activitatea de șef al Laboratorului de Comutație imediat după evenimentele din 1989, fiind singurul din cei 4 șefi de laborator din Institut înlocuit din funcție pentru ”atitudine dictatorială”, în urma votului exprimat democratic de toți membrii laboratorului, inclusiv și mai ales de către cei care au avut contribuții minime la realizările evocate mai sus. Am fost onorat de faptul că am fost destituit pentru motive similare și simultan cu Dl. Sofronie Ștefănescu, cel care a condus Institutul în perioada în care acesta a avut amploare maximă și realizări pe măsură.

Laboratorul de Comutație a însemnat mult pentru mine și în plan para-profesional. În 1988, după divorțul de prima soție, m-am recăsătorit și sunt și astăzi împreună cu inginera Ileana Cheșca-Vasilescu, colegă transferată de la DTcMB și rămasă în laborator încă de la începuturile din 1977.     

4. După 1989

După 1989, conjunctura economică și tehnologică în care își desfășura activitatea ICPTTc s-a schimbat radical. Targetul principal al Institutului nu mai era acela de a elabora echipamente și soluții noi ci acela de a facilita penetrarea tehnologiilor noi care, după ce au saturat Occidentul, presau irezistibil invadarea piețelor noi din Europa Centrală și de Est.

Sub conducere nouă (Ion Stănciulescu) și cu denumire nouă (INSCC – Institutul Național de Studii și Cercetări în Comunicații), Institutul a pornit pe drumul nou prefigurat imediat mai sus, mai puțin clar decât cel anterior și nu lipsit de dificultăți de diverse naturi.

Personal, m-am ”cramponat” de posibilitatea ivită de a continua o vreme activitatea de concepție si experimentare de echipamente, prin realizarea unui sistem de radiotelefonie rurală cu acces multiplu. Fabricarea la scară industrială a sistemului respectiv nu a mai putut fi realizată la ICRET (aflat în curs de lichidare) ci la IEMI, o întreprindere mai mare și mai versatilă decât ICRET-ul, aflată însă și ea pe drumul extincției, survenită după câțiva ani. Cele câteva sisteme realizate la IEMI în condiții destul de bune au creat șansa racordării la rețeaua telefonică automată a câtorva zeci din sutele de sate netelefonizate care au continuat sa existe mult timp după 1989, până la acoperirea lor de către rețelele publice de telefonie mobilă.

Îmi amintesc cu plăcere momentele festive în care primarii și alte oficialități au putut efectua, prin sistemul amintit, primele convorbiri telefonice din istoria comunitatilor respective; și încă în regim automat si nicidecum manual, așa cum se întâmpla în majoritatea așezărilor rurale considerate telefonizate. A existat radiotelefonie rurală cu acces multiplu în Delta Dunării (zona Crișan-Caraorman), în Munții Apuseni, în satele cu populație de etnie cehă din Banat (Gârnic, Sf. Elena etc.) și în alte locuri. Un moment de neuitat a fost acela în care un sătean din Sf. Elena ne-a văzut lucrând la stația din satul respectiv și ne-a întrebat ce facem. În loc de răspuns, i-am indicat un număr de telefon din București și l-am îndemnat să îl formeze. I-a răspuns Excelența Sa Jaromir Kvapil, ambasadorul la București din acel moment al Republicii Cehe, după care a avut loc o convorbire telefonică emoționantă în cehă și în română (dl. Kvapil este astăzi ambasadorul Republicii Cehe la Chișinău – Republica Moldova).

Colegul cu care am colaborat extrem de eficient și de agreabil în același timp la realizarea și valorificarea sistemului de radiotelefonie rurală a fost ing. Dan Toplicianu, plecat și el din țară și ajuns administrator de mare rețea IT undeva în Canada. Dan Toplicianu a fost și arhitectul introducerii rapide în Institut a Internetului si a celorlalte elemente esențiale ale tehnologiei IT, deîndată ce acest lucru a devenit posibil după 1989.

Un alt proiect important din activitatea ”postdecembristă” a INSCC l-a constituit participarea la elaborarea Planului național de numerotație telefonică. Colectivului din care am făcut parte i-a revenit sarcina fundamentării tehnice a respectivului Plan, în timp ce elaborarea propriu-zisă a Planului a fost condusă de un fost coleg din ICPTTc, ing. Paul Fischer, transferat între timp la Autoritatea națională de reglementare in comunicații. S-a implementat atunci un Plan de numerotație modern și bine croit, care este in vigoare și azi și nu ”scârțâie” la nici una din ”încheieturi”!

Un respectat coleg de Institut mi-a vorbit cândva, în glumă desigur, despre faptul că silvicultura, de exemplu, ar fi fost un domeniu mai puțin solicitant decât cel în care activam noi. Atât respectivul coleg cât și subsemnatul știam însă, încă de pe atunci, că progresul lent al silviculturii nu ne-ar fi putut face mai fericiți decât am fost activând în unul din domeniile tehnice de vârf ale vremurilor noastre: comunicațiile și tehnologia informației. Domeniu care revoluționează în prezent chiar și silvicultura, în care pătrund astăzi masiv telemetria terestră, dronele și monitorizarea prin satelit în scopuri dintre cele mai nobile, cum sunt prevenirea incendiilor, a îmbolnăvirii copacilor și a defrișărilor abuzive. Telemetria bazată pe senzori dintre cei mai diverși reprezintă domeniul în care am bucuria să îmi desfășor activitatea în prezent, la compania BEIA Consult International, care m-a primit cu brațele deschise după plecarea de la INSCC, survenită, așa cum am mai arătat, in octombrie 2008.

Desigur, în ceea ce pot deja să numesc ”o viață de om”, s-au întâmplat și am realizat mult mai multe lucruri decât am putut și decât am dorit să redau în cele de mai sus. A fost o viață frumoasă, în care am mers cu plăcere la muncă în fiecare zi, în care începeam să mă plictisesc spre sfârșitul concediilor și pentru care rămân dator și recunoscător mulților colegi pe care i-am avut, menționați sau nu în rândurile de mai sus.

Scrieti lui Andrei Vasilescu la andreiv44@yahoo.com

Iulie 2015

Revizuit în 4 Mai 2016