Ladita mea cu amintiri de la institut

(Nov. 1985 – Feb. 1995)

de Corneliu-Remus Remes

Prolog

Cu ceva timp in urma primeam prin amabilitatea d-lui N. Oaca o copie a unui mesaj care anunta crearea unui spatiu pe Internet dedicat amintirilor legate de cel ce a fost Institutul de Cercetari si Proiectari in Telecomunicatii.

Cei care pornisera la constructia acestui sit fusesera in acelasi timp mari personalitati ale institutului nostru. Cu atat mai mare mi-a fost surpriza cand am primit de la dl Sofronie Stefanescu un mesaj prin care ma incuraja sa contribui si eu cu un text la aceasta colectie in devenire. Invitatia, desi onoranta, ma pusese pe ganduri. Asa cum ii scriam d-lui Stefanescu, situl este la inceput, iar din el inca lipsesc marturiile altor colaboratori importanti, cu realizari remarcabile. Macar din aceasta perspectiva, participarea mea mi se parea prematura. Ulterior, dl Stefanescu m-a pus in legatura cu dl Henry Sinnreich, care cu gentilete a reinnoit invitatia de colaborare la acest proiect.

Aceasta fiind motivatia randurilor de mai jos, iata povestea propriu-zisa, asa cum a fost ea traita.

Primele luni la ICPTc

Totul a inceput intr-o dimineata de noiembrie a lui 1985, cand, inarmat cu o geanta „diplomat” special cumparata pentru acest eveniment, m-am prezentat in antecamera d-lui director. D-ra secretara Nicoleta m-a anuntat, iar dl Stefanescu m-a primit indata. Dupa cateva formalitati de politete, dansul a trecut direct la subiect, interesandu-se de nota cu care terminasem facultatea si supunandu-ma apoi unui interviu in fata renumitei sale table negre. Fiindca mentionasem, intre altele, statia mea de amplificare de 100 W, dansul m-a intrebat despre cum am proiectat transformatorul acesteia. Satisfacut de raspunsuri, mi-a spus ca, pana se va stabili in ce laborator voi lucra, voi face un tur al acestora pentru a intelege specificul activitatilor desfasurate acolo si a face cunostinta cu viitorii mei colegi. La iesirea din birou ma asteptau d-na Ghizela de la Personal cu fisa mea de personal, si glumetul d. Rache, venit sa vada „rara avis” care eram. In cele din urma am fost rugat sa astept pe coridor pana la gasirea unui scaun si a unei mese pentru mine. Procesul de gasire a lor luase vreo doua ore, dar totul e bine cand se sfarseste cu bine. In sfarsit, fusesem invitat in colectivul condus de dl Vincentiu Petrache. Acolo i-am cunoscut pe primii mei prieteni din institut: Vincentiu, Adrian Dan si dl Baitan.

Turul laboratoarelor a demarat la Radio. Parca il si vad pe dl Osnaga, cum, dupa ce parcursesem documentatia sistemului de tele-text, imi spune hatru: „Cam multi biti pe acolo,  nu-i asa?” In decurs de o luna ii cunosteam deja pe „greii” institutului, adica pe cei care, prin participarea lor la proiecte de pionierat in telecomunicatiile Romanesti, contribuisera la afirmarea ICPTc ca centru credibil de cercetare-dezvoltare. Dl director Stefanescu, el insusi un „greu”, reusise sa adune in jurul sau numai profesionisti, iar din randul lor faceau parte autori de articole si carti tehnice valoroase, cum erau domnii Henry Sinnreich si Adrian Vasilescu (alaturi de dl Stefanescu insusi), precum si contributori la renumitele Recomandari CCITT, cum era dl Liviu Pana.

Alte semne ca ma aflam intr-un mediu ideal de dezvoltare ca inginer de electronica si telecomunicatii erau biblioteca tehnica bogata, aparatura de masura la nivel occidental, temutul Consiliu Tehnico-Stiintific, atmosfera generala de competitivitate, si contactele tehnice internationale care aveau loc periodic. Acestea erau, cum aveam sa inteleg mai tarziu, indiciile unui leadership practicat inteligent de dl director.

In ordine, de sus in jos si de la stanga la dreapta, impreuna cu dl. Gh. Ursan, Adrian Mocanu,  dl Ion Stoican, ? (regret, am uitat numele) si Nicoleta la cununia mea civila, in anul I la institut.

In camera unde sef era Vincentiu am stat pentru scurt timp. La vremea aceea, colectivul lor proiecta si depana module ale unui sistem de multiplexare analogica.  Vincentiu isi castigase o buna reputatie pentru amplificatoarele sale de radio-frecventa inalta. Fiind un fan convins al transmisiunilor analogice, el facuse un desen caricatural in care Analogicul era un fel de Mighty Mouse invingand piticul Digital. Acest partizanat era in directa legatura cu noile sisteme digitale de tip PCM care fusesera dezvoltate in colectivul d-lui Sinnreich. Transmisiunile digitale au invins demult, dar inginerul de circuite integrate mixt-analogice de mare viteza este cel cautat azi, nu cel de circuite digitale. Vorba lui Vincentiu: „Analogicul este rege”.

In primavara lui 1986 am fost repartizat in laboratorul TT condus de dl Ion Stanciulescu, in colectivul d-lui Ion Dobre. Simpaticul d. Stefan Bordeeanu, cel mai „cool” tip din institut, ma prevenise anterior ca cea mai buna optiune este laboratorul PCM. Am fost deci foarte fericit sa aflu ca am fost finalmente repartizat in camera unde lucrase odinioara renumitul d. Sinnreich, si unde inca se mai afla Adrian Popescu. Dl. Dobre avusese increderea de a ma lua la bordul yachtului sau, desi nu existau garantii ca as fi un bun matelot. Pentru aceasta, adanca recunostinta.

O explicatie

Zvonurile despre angajarea mea la institut in urma rugamintii tatalui meu pe langa dl Stefanescu cred ca circulau, asa incat nu am fost surprins cand un coleg ma intreba odata, intr-un stil direct, despre aparitia mea. Explicatia mea se rezumase atunci la faptul ca, desi absolvisem cu o medie f. buna facultatea, nu reusisem sa imi asigur un loc in cercetare. Cum dl Stefanescu infiintase practic ICPTc prin desprinderea din ICPTTc, unde lucra tatal meu, si cum intre dansii exista un sentiment reciproc de stima si apreciere, acceptarea mea la institut la momentul in care s-a ivit un post liber a venit ca un fapt firesc. Cu toate acestea, prin acel interviu dl Stefanescu a vrut sa se asigure ca nu aduce in institut o „loaza”. Mai mult, dansul a procedat corect sa nu imi aplice tratament preferential. Astfel, eu nu eram inclus in programele de schimburi tehnice internationale; de la partid mi se spunea ca trebuie sa devin membru PCR pentru a putea merge in strainatate, dar cereri de aderare facute in scris nu se mai primeau; si, in sfarsit, pozitia mea pe lista celor fara locuinta personala cobora cu fiecare an ce trecea, iar tanara mea familie locuia in continuare in casa parintilor mei.

Ca la psihanalist, mai spun acum vreo doua vorbe, legate de cele de mai sus. Just bear with me. Ca si dl Stefanescu, si poate ca multi dintre Dvs., si eu am apartinut confreriei GM-B. Spre deosebire de confreriile cu litere grecesti, a noastra nu era un club de tineri studenti cheflii, ci unul al pasionatilor de matematica. Cand altii organizau „ceaiuri”, noi, cei de la clasa speciala de matematica de la „Gh. Lazar” ii studiam pe alde Siretchi, Miron Nicolescu sau Rudin, si ne inhaitam pe la olimpiade. Salt in timp, si iata-ma la Laboratorul reprezentantei Philips in Romania, situat in corpul P de la Polizu. Acolo erau doi oameni grozavi: dl Popovici, un tip cu umor englezesc (lucru rar la noi), si dl Dan Bulik, indrumatorul meu de proiect de diploma. Acolo am consultat in voie documentatie Philips confidentiala si am vazut astfel rigurozitate in proiectarea circuitelor; am citit o multime de scrisori din Electronics Letters; am lucrat cu „scule” Tektronix de ultima ora si m-am „jucat” cu integrate Signetics moderne; in sfarsit, acolo am avut si prima mea realizare importanta: un programator universal de EPROM-uri, inclus in primul computer system (SIDEM 50) cu microprocesoare facut de Facultate. A urmat apoi stagiul, pe care l-am efectuat la laboratorul electronic al CFR Bucuresti, unde am experimentat la nesfarsit; am construit tot felul de module audio; am reparat aparatura (osciloscop, caracteriscop, frecventmetru, generatoare de semnal, surse de alimentare); iar pentru CFR am automatizat controlul electronic al burezelor (masinile acelea galbene care indreapta automat calea ferata deformata). Plecarea la institut m-a costat 100 lei lunar si permisele CFR clasa I.

Primul proiect

Prima mea sarcina capatata in institut a fost sa depanez cateva zeci de module analogice pentru Vincentiu. Dupa aceasta, Dan Podrumaru mi-a oferit sa lucrez cu el la noul proiect „Multiplexor digital de 294 Kbps cu dopare pozitiva”. Acest echipament trebuia sa se conecteze la sistemul analogic Data Over Voice al d-lui Stanciulescu. Iarna de la inceputul lui 1987 ne-a prins pe Dan si pe mine scotocind literatura tehnica la care aveam acces: biblioteca institutului si biblioteca de la statia Basarab, de langa Muzeul CFR. In final ne-am ales cu cateva articole bune din BSTJ, despre memorii elastice; din Review of the Electrical Communications Laboratory, despre multiplexele digitale japoneze si despre constructia cadrelor de multiplex asincrone; din Tesla Electronics, care comenta legatura dintre structura cadrului la sistemele CCITT plesiocrone si jitter-ul maxim acceptat; si din ITT Electrical Communications, despre optimizarea cuvantului de sincronizare la multiplexele plesiocrone.

Proiectul era complex din multe puncte de vedere: multiplexul de 294 Kbps nu constituise obiectul recomandarilor CCITT; documentatia multiplexului de 8 Mbps proiectat la institut nu era disponibila (N.B.: In 1990 ea reapare miraculos…); frecventa cuartului nu putea fi inca calculata, ea depinzand de structura cadrului; cuartul trebuia urgent comandat datorita deadline-ului proiectului, in conditiile in care livrarea unui cuart lua cinci luni de la data comenzii. Impreuna cu Dan am discutat arhitectura generala a echipamentului nostru si am hotarat sa folosim noile integrate CMOS de la Microelectronica. Cum eu avansasem in proiectarea structurii cadrului, Dan mi-a permis sa proiectez memoriile elastice de emisie/receptie, multiplexul, demultiplexul si sursa de alimentare, el ocupandu-se de interfetele de 64 Kbps si adaptorii de 48/64 Kbps. La CTS incercasem o prezentare „open doors”, in care vorbeam despre interdependenta dintre factori precum tipul si lungimea cuvantului de sincronizare, timpul de resincronizare, structura cadrului, jitterul generat, marimea memoriilor elastice, etc.,  pentru a justifica alegerea unor parametri de proiectare. Dupa sedinta, dl Negulescu de la Radio mi-a soptit zambind vreo doua cuvinte de apreciere. Atunci am fost in al noualea cer, fiindca o mie de ani nu m-as fi asteptat la asa ceva…

Vara era cald la noi, cei de la ultimul etaj, iar d-na Dumitras avea bufeuri de caldura. Pentru igiena, dansa purta la serviciu un fel de halat subtire, de care se schimba dupa un zid inainte sa plece acasa. In acea zi de canicula insa, mare ne-a fost mirarea sa o vedem cu geanta pe umar, parasind laboratorul in … furou. A fost o tavaleala de atata ras.

Cum spuneam, era sfarsitul lui august, iar eu ajunsesem la faza primelor testari ale lantului de emisie-receptie. Geamurile mari erau larg deschise, iar de afara de la Cercul Militar se auzea Sabrina cantand „Boys, boys, boys”. De la etajul sapte unde ma aflam se vedea noua constructia a Casei Poporului, invaluita in praf de santier. Atunci multiplexul a inceput sa dea primele semne de viata. De bucurie am inceput sa rad de unul singur. Deveneam, in sfarsit, „peer” cu tinerii mei colegi de laborator.

Echipamentul nostru a fost conectat la DOV-ul dl Stanciulescu si testat cu succes in centrala de la Palatul Telefoanelor. La acest rezultat s-ar fi ajuns mult mai greu fara ajutorul oferit de colegii si prietenii mei. Dan Adrian mi-a adus de la cumnatul sau o carte americana (Gardner?) despre proiectarea circuitelor PLL; dl Liviu Pana mi-a vorbit despre jitter; Stefan Bordeeanu mi-a pus la dispozitie vreo doua carti despre SMPS si mi-a impartasit din bogata sa experienta de proiectare a acestui tip de sursa de putere. In sfarsit, Victor Simion si Rica Popescu au proiectat cablajul si au plantat piesele. Din cate stiu, multiplexul nostru a fost ulterior pus in microproductie la locatia de la 1 Mai.

« Construim socialismul! »

Intre timp, dl Adrian Popescu se pregatea sa plece in Suedia la tratament. Erau zile cand el, de durere, statea cu capul jos pe masa. Cred ca era in primavara lui 1986 cand dl Stanciulescu, conform uzantelor timpului, a convocat adunarea intregii suflari de la TT pentru a se vota daca Adrian merita sa plece la tratament in Suedia. Modul in care dl Stanciulescu vorbise lasa sa se inteleaga clar ca noi trebuie in unanimitate sa ii dam votul nostru de incredere in revenirea sa ulterioara in tara. Cu totii am votat asa, desi stiam ca pe Adrian poate nu il vom mai revedea niciodata.

Anul urmator am proiectat pentru multiplexul PCM de 10 canale interfata SLIC. De data aceasta am avut documentatia necesara de la sistemul PCM 30. Totusi, conditia de functionare la putere mai redusa a schimbat parametrii de proiectare, si implicit a aparut necesitatea adoptarii unei scheme noi. Sef de proiect a fost Adrian Lungu, care a proiectat partea de multiplexare. Dan Podrumaru a realizat codecul, iar Stefan Bordeeanu a contribuit cu sursa de alimentare. Sistemul PCM 10 a fost ideea lui Nelu Dobre, dupa ce vazuse ceva asemanator la Nokia, in Finlanda. La intoarcerea sa, el ne marturisea pesimist ca noi tragem targa pe uscat – atat de avansati erau finlandezii. Noi insa mergeam inainte, fiindca alta cale nu era de imaginat atunci. Vorba lui Stefan Bordeeanu, care, atunci cand era intrebat ce mai face, raspundea invariabil: „Construim socialismul!” [aici trebuie sa va imaginati zambetul sau sugubat]. Constructia mai lua uneori cate o pauza cand Nelu Badea ne anunta cu un strigat de chemare la lupta: „A bagat branza la Comaliment!” Atunci toata lumea lasa letcone, scheme, tigari sau nechezol, pentru a se arunca in valtoarea cozii unde Nelu isi „lasase rand”. Si cat de fericiti eram noi cand maslinele nu se terminau exact in fata noastra!

Tot in aceasta perioada am dat examenul de cercetator, un examen greu pentru care ma pregatisem luni de zile. Citisem cartea lui Papoulis, cateva carti de DSP recent aparute in Romaneste, si reluasem „biblia PCM” a d-lor Sinnreich si Vasilescu, precum si editiile litografiate dedicate semnalizarilor PCM. Anul urmator mi s-a permis sa devin conducator de proiect cu conditia de a face linia digitala de 704 Kbps pentru sistemul PCM 10. Nu am avut incotro, si am acceptat. Acesta a fost poate cel mai greu proiect al meu de la institut. Nu eram specializat in filtre, generatorul de tele-alimentare in curent constant avea si el fineturile sale, dar mai presus de orice era cosmarul construirii repetorului regenerator, cand eu nu detineam date despre cablurile telefonice de pe teren. Nu pot sa uit gentiletea cu care Luminita Filip s-a oferit sa ma ajute cu proiectarea unui simulator de cablu telefonic urban. Asa ceva nu se mai facuse la noi, iar gradul de dificultate este mare cand pornesti de la zero. Si totusi, Luminita a construit o linie „traznet”. Mai tarziu, cand ma stabilisem la o anumita schema a circuitului cu reactie din amplificatorul repetor, l-am rugat pe Victor Lucaciu/Lukacs sa scrie un program de optimizare a retelei de reactie care sa tina cont de valorile de atenuare prestabilite. Dl Pana isi exprimase la CTS neincrederea intr-un circuit asa de simplu care ar putea permite o deschidere mare a ochiului. Problema a venit insa de la impedanta de intrare insuficient de mare a amplificatorului operational integrat pe care il folosisem. Datorita acestui neajuns, ochiul nu avea deschiderea necesara pentru a oferi gama maxima de egalizare de 40 dB. In urma discutiilor cu ICRET-ul am adoptat solutia unei game automate de egalizare in doua trepte, functie de lungimea sectiunii de regenerare.

Timpuri noi

Dupa 1990, concurenta straina a dus rapid la colapsul industriei de profil de la noi, iar institutul si-a pierdut astfel specificul original de proiectant si promotor al noilor tehnici de telecomunicatii. Intre timp, dl Stanciulescu devine noul director, iar institutul isi schimba denumirea in CNSCC. Tot atunci Romtelecom incepe sa organizeze licitatii pentru echipamente pe fibra optica. In lipsa de specificatii, operatorul se adreseaza CNSCC. Astfel s-a nascut ideea formalizarii specificatiilor tehnice in telecomunicatii in cadrul retelei Romtelecom. Sorin Puscoci, dl Stanciulescu si cu mine am pornit astfel la elaborarea unui sistem ierarhizat. In lipsa de documentatie, eu am contactat vreo douazeci de administratii nationale din Europa si din Japonia. Nu toate au raspuns cererilor mele, dar ceea ce primisem de la japonezi si mai ales de la finlandezi constituia un punct de plecare important.

A urmat un studiu amanuntit asupra aparaturii de masura necesara dotarii Romtelecom, la care a colaborat Sorin. Cu Luminita apoi am redactat compilatii de popularizare a ISDN si ATM.

Prin 1992 primesc la institut un plic mare tocmai de la Philips, Nurnberg, cu o invitatie de a ma alatura firmei. In plic erau posturile disponibile cu descrierile lor, conditiile de lucru de la firma, brosuri si harti ale orasului, precum si un chestionar in care trebuia sa precizez salariul dorit. Am ramas atunci mut de uimire. Am reluat indata studiul germanei, dar un accident m-a retinut trei luni imobilizat in pat. Asa se pierd trenurile. Dezamagit de regresul general al tarii, imi era clar ca trebuie sa plec.

Stefan Bordeeanu fusese intre timp la Viena la o firma de tc., iar acolo aflase mantra capitalista: „Nu conteaza in ce domeniu lucrezi, conteaza cati bani faci”. Pe loc mi-am facut autocritica si mi-am insusit principiul. Era perioada cand mici firme aduceau la certificare echipamente DSL, de pe urma carora Luminita si cu mine castigam bani suplimentari. In timpul vizitei englezului de la firma Granger, venit pentru certificarea unui sistem primar PCM, ce nu trecuse proba la prima infatisare, trebuia sa folosim un simulator al impedantei telefonului. Englezul venise cu o bobina imensa, dar dl Oaca avea un circuit mic, mai precis un filtru elegant proiectat, si care simula perfect bobina masiva. Englezul a facut ochii mari de parca nu intelegea cum de e posibil aceasta, iar noi eram mandri.

Epilog

Am plecat intr-un tarziu de februarie in 1995 catre o tara necunoscuta, cu cateva valize si cu papusi indesate in buzunarele paltonului, disperati de o tara in descompunere si tematori de viitor. Plecand, i-am indurerat prea mult pe cei dragi noua. Sotia mea are si astazi pe constiinta moartea iubitei sale „mam’-mare”, survenita la scurt timp de la despartirea de noi.

In economia bagajelor luate, alaturi de plapuma indesata se gaseau si cartea de filtre a dl Stefanescu si notele mele de teorie DSP. Cum totul influenteaza totul in aceasta lume, prima mea slujba aici a fost posibila datorita infiintarii laboratorului PCM. De atunci, bulgarele rostogolit continua sa se rostogoleasca… si, chiar daca azi nu mai proiectez DSP sau circuite integrate, fac uneori muzica electronica. Daca aveti curiozitate, ascultati atunci fragmentul audio de mai jos.

Ar fi trebuit demult sa inchei, dar nu pot sa nu amintesc macar de cateva figuri luminoase, care ne-au facut viata mai usoara prin simpla lor prezenta.

Aurelian (Rica) Popescu:

Inainte sa vina la institut, el a lucrat intr-o librarie fiindca ii placeau cartile. Mai ales in ultimii ani el a typed rapoartele nostre pentru CTS. El mi-a aratat tehnica targuirii la piata, si tot el m-a incurajat sa schimb singur cartridge-ul de la robinetul de acasa. Cand i-am povestit ca tatal meu avea o vanataie imensa de la o cazatura serioasa, m-a luat repede la spitalul de urgenta unde a aranjat cu soferul ambulantei sa il aducem pe tata la spital. A fost singura data cand l-am ajutat si eu pe tata, salvandu-i piciorul de la gangrena.

Victor Simion:

O istorie vie a laboratorului PCM. De la el stiam, de exemplu, ca lui Dodi Nicolescu ii placea istoria si ca este mostenitorul sculptorului Brancusi. Un fel de inspector Colombo, fiindca, precum acela, si el aducea adesea vorba de sotia sa, Monique. Un optimist incorigibil.

Stefan Bordeeanu:

Doctor la vremea aceea in SMPS, iti arata indata „care e smechereala” ca sa obtii randamentul maxim al sursei. „Dupa ce treci de treizeci de ani, incepi sa simti ca ai organe”. Clasica. Cand il citez pe aici, toti se prapadesc de ras, fara exceptie. Lipsit de egoism, inteligent, modest si sensibil; o bucurie sa fii in preajma lui. Stil flamboiant.

10 Decembrie 2015

Al Dvs.,

Remus

P.S. Va multumesc pentru tot.