Amintiri Personale din Institutul de Cercetari in Telecomunicații 1957-1980

Henry Sinnreich

Inainte de a scrie despre amintirile mele personale in Institutul de Cercetari in Telecomunicații trebuie să mentionez educația tehnică de care am beneficiat înainte de a lucra la Institut. Incepusem în Școala Medie Electrotehnică din București in 1949-1953 și am continuat la Institutul Politehnic din București în anii 1953-1957 și mai târziu în anii 60 pentru doctorat. In acei ani mai predau la Politehnică marii profesori cum erau Nicolae Ciorănescu pentru matematică, Popescu “Dumnezeu” pentru măsurători electrice, Remus Răduleț pentru electrotehnică, iar la Facultatea the Electronică și Radiocomunicatii; Tudor Tănăsescu și Gheorghe Cartianu pentru radiotehnică, Edmond Nicolau pentru măsurători electronice și Stere Roman pentru Electronică. Alexandru Spătaru preda mai multe cursuri și rețin în special claritatea cu care a predat teoria informației.

Intstitutul Politehnic București în Strada Polizu

Epurarea învățământului de către guvernul comunist și înlocuirea multor profesori cu “cadre de partid” a dus la plecarea unora. In special îmi amintesc de Tudor Tănăsescu și cum mi-a explicat intr-o singură propoziție mechanismul de auto-polarizare pentru grilă la tuburi electronice. Tudor Tănăsescu a fost forțat să plece fiindcă fusese un “capitalist” – fosta lui fabrică furniza echipmante de radio pentru armată in timpul razboiului. Alții ca profesorul Stere Roman sau Mircea Andrei care era asistent au plecat din tară. La Politehnică in acei ani aveam și acces la marea bibliotecă a catedrei pentru măsurători electrice la reviste de prestigiu cum erau “Bell System Technical Journal” și “Electronics” precum și volumele din colectia “MIT Radiation Laboratory Series”. Mai târziu au aparut cărți tehnice traduse din limba Rusă cum era “Manualul de Electronică și Radiotehnică” de Frederick Terman (tradus la rândul sau din Engleză în Rusă) și colecția de broșuri “Masovaia Radiobiblioteca” care era lectura mea preferată chiar și în vacanțe. După ce comuniștii au suspendat revistele tehnice Americane iar Ceaușescu a suspendat literatura tehnică Sovietică am mai avut din fericire mai târziu cel puțin acces la Institut la reviste de telecomunicații Germane.

În ani 60 mi-am dat și teza de doctorat în radiocomunicații cu profesorul Gheorghe Cartianu sub care studiasem și am absolvit în domeniul de radiocomunicații. Trebuie să menționez că nu eram nici „de origine muncitorească” și nici membru de partid cum se cerea atunci pentru a fi admis în programul de doctorat, dar profesorul Alexandru Spătaru împreună cu Ștefănescu Sofronie au reușit să ocolească piedicile pentru mine. Mi s-a permis desemenea să public articole atît în țară cît și în străinătate în Statele Unite și în Germania de West, un privilegiu însemnat pe timpul acela. 

Institutul de Cercetări în Telecomunicații a fost pentru mine primul pas în viața profesională. Scriu aceste rânduri din dorința de a contribui la amintirea acestei instituții creative și vibrante. Scriu și din recunoștință datorită colegilor și altor persoane cu care am lucrat. Denumit mai târziu ICPTc, Institutul a făcut parte dintr-un număr de eforturi începute în anii 1950 pentru a pune telecomunicațiile și poșta din România pe o fundație solidă care să includă și o bază locală de cercetare, proiectare și fabricare a echipamentelor de telecomunicații, iar mai târziu și de poștă. 

În 1957 mi-am făcut lucrarea de diplomă la Institut și după un an de lucru în rețeaua de radio relee am revenit ca primul inginer angajat la noul laborator de telefonie condus de Ștefănescu Sofronie și sponsorizat de profesorul meu de la Politehnică Alexandru Spătaru care era și directorul științific al instuției. Ștefănescu Sofronie își făcuse doctoratul în telecomunicații la Budapesta și a construit în 1957 o parte componentă cheie cu circuite analogice pasive ale sincrogeneratorului de televiziune pentru proiectul de diplomă realizat de mine la Institut cu peste 50 tuburi electronice (cred ca erau mai degrabă peste 70) si care ocupa un rack vertical întreg. Astfel a început colaborarea cu Ștefănescu Sofronie în care el proiecta și construia circuitele pasive iar eu făceam circuitele active, dar începănd din 1958 cu tranzistori în loc de tuburi electronice. 

Primul proiect al laboratorului de telefonie a fost un sistem de curenți purtători pentru a transmite un canal telefonic deasupra benzi vocale prin modularea în amplitudine a unei frecvențe de purtătoare de 8 kHz și care utiliza banda laterală de frecvență 4-8 kHz într-un sens iar 8-12 kHz în celălalt sens. Sistemul cu tranzistori ST-1 dubla în acest fel capacitatea liniilor aeriene utilizate în mediul rural. Filtrele și egalizoarele pasive erau în sarcina lui Sofronie iar circuitele cu tranzistori erau în sarcina mea. Sistemul ST-1 era destul de simplu așa că fabricația la Uzina Electromagnetica de pe Calea Rahovei din București nu punea probleme deosebite și o nouă secție de transmisiuni telefonice s-a înființat și acolo. Colectivul dela Electromagnetica era condus de o ingineră foarte energică și capabilă, Elena Stănescu, care împreună cu Ilie Bandel și alții preluau în producție noile sisteme de curenți purtători create la Institut. 

Cu Ștefănescu Sofronie la o expoziție în Palatul Poștei prezentând sistemul de curenți purtători ST-1.

Numeroase sisteme ST-1 s-au dat în exploatare în rețeaua telefonică și au funcționat bine. Sistemul cu un canal telefonic a fost urmat de sistemul mai complex ST-3 cu trei canale care s-a fabricat desemenea la Uzina Electromagnetica și care a funcționat desemenea bine mulți ani în rețeaua telefonică rurală. După sistemul telefonic ST-3 noi am construit și un sistem de curenți purtători telegrafic cu 24 canale pentru mașini Telex cuprinse în banda unui singur canal telefonic care s-a fabricat desemenea la Uzina Electromagnetica. 

Venise timpul să ne ocupăm și de transmisiuni telefonice pe cablu care să aibă o capacitate mai mare destinate pentru distanțele mai lungi intre centrele de telecomunicații.  

Din începuturile laboratorului de telefonie. În rândul din față: Vladimir Brunstein, Alexandru Bogdan, subsemnatul, ‘Rache’ Rădulescu și Ion Necșoiu. În rândul din spate in picioare: Ion Stoican, Alexandru Șerbănescu, Constantin Săndulache, Dl. Nedelea, inginerul Victor Popa (fostul secretar de partid), Nicolae Oacă, Andrei Vasilescu și Vasile Iordache.

Sistemul cu tranzistori cu 24 canale telefonice ST-24 a fost încă un sistem de transmisiuni care s-a fabricat cu succes la Electromagnetica. Sistemul cu 24 canale telefonice au constituit după părerea mea apogeul acestui tip de echipamente în laboratorul de transmisiuni. Noi am mai construit și un prototip al unui sistem pentru 60 canale telefonice, dar miniaturizarea necesară care a fost dezvoltată la  Institut s-a dovedit a fi peste nivelul tehnologic de care Uzina Electromagnetica era în stare să producă și o mulțime de condiții externe de pe atunci au intervenit desemenea ca să abandonăm această activitate. 

Proiectul cel mai important și ambițios în domeniul sistemelor de curenți purtători a fost sistemul de transmisiun cu 900  și scurt dupa aceea 2700 canale telefonice. Acest proiect a fost condus de Constantin Săndulache. Am participat personal numai la prototipul amplificatoriilor subterani pentru cabluri coaxiale care s-a construit și verificat în exploatare experimentală pe o rută de lângă orașul Bistrița în 1980, înaintea plecării mele din țară. Amplificatorii, filtrele și egalizoarele cu circuite analogice pentru 2700 canale cred că au fost ultimele eforturi de acest tip, dar au constituit un obiectiv cheie in anii 1975-1980. Amplificatorii cu tranzistori de bandă largă cu reacție negativă mi-au dat intensa satisfacție în aceste lucrări. Distoriunile nelineare în amplificatori cu tranzistoare au constituit dealtfel și obiectul lucrării mele de doctorat. Unele rezultate le-am publicat in revista West Germană Archiv Der Elektrischen Übertragung. 

Începuse și vremea transmisiunilor digitale și la începutul anilor 1970 Ștefănescu Sofronie ne-a aprobat proiectul de a construi un prototip a unui sistem digital de transmisiuni PCM (Pulse Code Modulation) pe cabluri urbane pe perechi simetrice de cupru cu 32 canale telefonice denumit PCM-32. A dat această aprobare în ciuda discuțiilor nesfârșite între noi în conversații private în care el susținea sistemele telefonice analogice iar eu susțineam viitorul sistemelor telefonice digitale. Nu ne dădea prin cap atunci că tocmai datorită progreselor în tehnologia computerelor, însăși telecomunicatiile vor fii înghițite de Internet care tocmai se năștea. In constructia sistemului PCM-32, Adrian Popescu a condus efortul de proiectare și realizare cu circuite integrate logice de tip TTL precum și conversiunea analog-digitala pentru modulația in cod al semnalului telefonic. Andrei Vasilescu a realizat regeneratorii pe cablu a semnalelor digitale codate în PCM. După sistemul PCM-32 s-a început construcția prototipului repetorului sistemului digital PCM-128 pentru cabluri cu viteza de 8,448 Mb/s.

Vre-o 12 ani trecuseră repede și în acest interval laboratorul de telefonie a crescut prin angajarea în fiecare an de noi ingineri absolvenți de la Institutul Politehnic precum și lucrători cu diferite specialități. Personalul crescuse desemenea. Din localul inițial pe Calea Dudești ne-am mutat în Calea Griviței iar de acolo la o anexă nouă a Palatului Telefoanelor de pe Calea Victoriei, (în imagine este Palatul Telefoanelor de pe Calea Victoriei în anii 1930, așa cum l-am cunoscut în 1957. Institutul de Cercetări în Telecomunicații a funcționat într-o clădire anexă construită alături), o adresă de prestigiu în armonie cu prestigiul de care se bucura acum la începutul anilor 1970. Creșterea Institutului a necesitat și numeroase reorganizări. 

Palatul Telefoanelor unde am lucrat deasemenea în anul de stagiu în 1967-1968 la Serviciul de Radio Relee ale Ministerului de Poștă și Telecomunicații.  Curtoazie Ro.Wikipedia.org

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Palatul_Telefoanelor_din_Bucuresti.jpg

 Aceste reorganizări aveau semnătura lui Ștefănescu Sofronie și voi încerca să relatez aici această desfășurare deoarece personalitatea lui a jucat și un rol determinant în viața mea. ‘Ștefănescu’ cum îl numeam pe scurt acasă, s-a născut în Comuna Goicea Mică în Județul Dolj în 1930 din părinți agricultori și el s-a remarcat mai întâi în studiile în țară și apoi absolvind doctoratul în telecomunicații la Budapesta. După aceea începuse lucrul la  Institut unde l-am cunoscut cînd mi-am făcut lucrarea de diplomă în 1957 așa cum am mai relatat. Sofronie Ștefănescu era un bun matematician și gânditor serios, reacționa rapid și era un realist excepțional. Avea desemenea o capacitate remarcabilă de a interacționa efectiv cu toată lumea în mod sincer și prietenos cu simțul umorului dar și putea reacționa instantaneu, mușcător și agresiv după cum o cerea situația. Citea și vorbea curent în limbile Maghiară, Germană, Rusă și mai târziu Engleza. Calitățile personale și profesionale, împreună cu originea socială și mai târziu legături în familie cum se zvonea până în comitetul central comunist în perioada lui Ceaușescu i-au facut posibilă D-lui Ștefănescu o carieră profesională strălucitoare în acea vreme precum și mijloacele și suportul politic necesar creșterii Institutului. 

Pe linie profesională Sofronie Ștefănescu ne-a inspirat cu unele tehnologii noi și de bază din perioada aceea. În Ungaria începuse să studieze lucrarea lui Wilhelm Cauer despre proiectarea circuitelor analogice, de filtre și egalizoare pentru telecomunicații iar pe mine m-a îndrumat și inspirat să studiez amplificatorii cu reacție negativă (negative feedback amplifiers) a lui Hendrik W. Bode, ambele fiind discipline fundamentale în telecomunicații și dezvoltate la Bell Labs în Statele Unite și în Germania în anii interbelici și răspândite pe larg în Europa după 1945 precum și în Uniunea Sovietică.  Aceste două lucrări fundamentale ale lui Bode și Cauer au servit pentru direcția pe care au luat-o inginerii tineri angajați pe măsura creșterii laboratorului de telefonie – colegi despre care voi relata în ce urmează. 

Dezvoltarea noastră profesională ulterioară a continuat după ce Sofronie Ștefănescu s-a întors dintr-o vizită la firma Siemens în München la începutul anilor 1970 cu un zel de adevărat evangelist educator ca să introducă computerele la Institut. Îmi amintesc cu mare plăcere prezentările pe care le-a făcut, discuțiile personale și suportul necondiționat pentru oricine era interesat în computere. De fapt primele aplicații au fost în software scrisă sub îndrumarea directă a lui pentru proiectarea circuitelor pasive pentru echipamente de telecomunicații și mai târziu în înființarea laboratorului nou condus de Andrei Vasilescu pentru comutația a legăturilor telefonice, cea-ce s-ar numi azi software controlled analog switching. În ce mă privește am beneficiat desemenea de posibilitatea și suportul pentru scrierea programelor necesare folosirii unui echipament de măsurători Siemens pentru circuite analogice de telecomunicații sub controlul unui minicomputer DEC PDP-11. Asta mi-a deschis ochii și inima pentru computere pentru restul vieții. 

Însfărșit, creșterea Institutului sub conducerea lui Sofronie Ștefănescu a dus la înființarea altor laboratoare cum ar fi pentru transmisiuni de date condus  de Liviu Pană, de mașini de automatizare poștale condus de Ion Marinescu, un laborator pentru ferite și plăci de circuite imprimate condus de Florica Constantinescu precum și un atelier mecanic pentru prototipuri de tot felul. Laboratorul de radio era condus la inceputul anilor 1970 de Grigore Antonescu.

Toate acestea au necesitat transformarea lui Ștefănescu Sofronie dintr-un inginer creativ într-un administrator, manager și mai ales bun politician în condițiile de atunci necesare existenței Institutului. Ce s-ar chema azi managing upwards sau șeful unui firme noi în creștere (a growing startup company). De fapt a reușit să navigheze cu multă iscusiință și desigur cu mari eforturi și dureri de cap toate responsabilitățile de serviciu umane și in consecintă decizii cumplite pe care le avea de făcut. 

Un aspect special de management ca director de Institut erau diferiți angajați noi care erau agenți și informatori de meserie ai securității de stat din vremurile comuniste. Meritul lui Sofronie Ștefănescu ca director a fost de a minimaliza pe cît se putea și acest aspect prin alegerea și promovarea cel puțin a unor securiști mai cumsecade, pe cît era posibil. Cel mai însemnat dintre aceștia era „Rache” Rădulescu, secretarul de partid. Rădulescu fusese soldat în trupele de securitate care în anii de după război au luptat să înăbușe revoltele împotriva regimului comunist în diferite regiuni în munți și care a primit ca răsplată serviciul la  Institut unde funcționa ca secretarul partidului comunist. Sofronie Ștefănescu l-a plasat pe “Rache” Rădulescu chiar în laborator cu funcția de tehnician „specialist în centrale telefonice electromagnetice” care erau de tip rotary de pe vremea concernului IIT, concern care construise și prestigiosul Palatul Telefoanelor în anii 1930 dinainte de război. 

Atât Rădulescu cît și personalul de cadre și în secretariat în care erau instalați de securitatea statului comunist l-au sprijinit cu totul pe Dl. Ștefănescu, ceea-ce era o altă dovadă a iscusinței politice în rolul de director al instituției. 

Cu inginerul Mircea Wardalla făcând măsurători la sistemul de curenți purtători ST-24 la Uzina Electromagnetica. 

O alta parte de „management în sus” erau relațiile colegiale excelente ale lui Sofronie Ștefănescu cu ministrul telecomunicațiilor Gheorghe Airinei și relațiile profesionale bune cu directorul general al rețelei de telecomunicații Ion Uidilă. Acesta din urmă era de fapt utilizatorul echipamentelor create la Institut și fabricate la Uzina Electromagnetica.

Inginerul Mircea Wardalla care lucra pentru Ion Uidilă avea un grup tot în Palatul Telefoanelor și era însărcinat să verifice aceste echipamente. 

Laboratorul a trecut prin multe schimbări dar funcționa la un moment dat  la sfârșitul anilor 1970 în patru birouri. Printre numeroșii colegi îmi amintesc cu drag de cățiva din anii 1975-1980 cînd laboratorul de telefonie a avut activitatea maximă pe care am cunoscut-o înainte de a pleca în 1980. Într-un birou ședeau cu mine inginerii, printre alții Adrian Popescu, Andrei Vasilescu, Bogdan Alexandru și ‘Dodi’ Nicolaescu ca fiind parte din grupul pentru noile transmisiuni digitale PCM. În biroul alăturat erau inginerii care lucrau în circuite de telecomunicații analogice Alexandru Șerbănescu, Nicolae Oacă și Luminița Philip precum și tehnicianul ‘Rache’ Rădulescu care pe atunci era secretarul de partid al instituției. În mod virtual în acest birou lucra și Sofronie Ștefănescu care pe atunci ca director al Institutului tot mai conducea proiectarea acestor circuite, de data asta însă folosind tehnica de calculatoare pe care el a introdus-o. În alte doua birouri se făceau toate lucrările necesare aspectelor de sistem cum ar fii proiectarea sistemelor de curenți purtători de mare capacitate de către Constantin Săndulache, convertoare de alimentare făcute de Vladimir Brunstein și în al patrulea birou pentru diferite studii de sisteme și rețele făcute de Ion Stănciulescu. Tot în aceste două birouri de sisteme erau diferiți tehnicieni, desenator și alți lucrători ocupați în construirea prototipurilor de circuite, subansamble și rame complete cu echipamente de telecomunicații precum și echipament subteran pentru transmisiuni pe cabluri simetrice și coaxiale.

Apogeul din cariera mea a fost în anul 1972 cînd au început legăturile tehnice cu alte instituții de telecomunicații similare din țările blocului Sovietic denumit CAER. Sofronie Ștefănescu m-a luat cu el în cîteva ședințe de standardizare și colaborare în Budapesta, Praga și Moscova, dar tot în acest an s-a impus realitatea politică și socială din țară și mi s-a retras pașaportul de călătorie în străinătate.

 

Ingineri din laboratorul de transmisiuni telefonice. În rândul fin fața dela stânga: Ion Stănciulescu, Constantin Săndulache, Andrei Vasilescu, subsemnatul, Constatntin Șofronie, Carol Szabo, Alexandru Bogdan și Niculescu-Văleanu. În rândul din spate, ultimi trei în dreapta: Nicolae Oacă, Alexandru Șerbănescu, și Dinu Spătaru. 

Cu toate astea am continuat să fiu trimis la diferitele ședințe de standardizare și cooperare cînd aceste ședințe aveau loc în țară. Desemenea puteam să continui activitatea de a publica diferite articole și cărți. Una dintre acesta, cartea „Transmisiuni Cu Modulația Impulsurilor În Cod” am publicat-o împreună cu Andrei Vasilescu.

Mai mult, mi s-a permis să am contacte profesionale nesupravegheate, cel puțin în mod vizibil, cu reprezentanții firmelor din vest care ne-au vizitat și de la care reușeam să învăț multe ca să ne ținem la curent și dela care să cumpăram componente electronice și diferite aparate de măsurători în electronică și telecomunicații. Dar ca toată lumea, trebuia și eu să respect instrucțiunile și să submit un raport după orice intălnire cu cetățeni străini. 

La o ședință în delegația Română la CAER în București cam în 1975. În centru: ‘Ticu’ Stănciulescu, Alexandru Șerbănescu și Bogdan Alexandru. 

Cățiva ani mai târziu am pierdut și titlul de șef de laborator dar munca profesională nu a fost afectată deloc datorită sprijinului din Ministerul PTT sub Gheorghe Airinei precum și a colegilor din Institut. Venise totuși vremea să plec. Datorită situației din țară și a atmosferei în regimul lui Ceaușescu m-am decis să emigrez în USA în 1976, dar am reușit să plecăm doar în 1980 deoarece cine știe cum sau cine intărzia plecarea mea din țară cu vreo patru ani de zile și după 7 refuzuri de a mi se aproba plecarea. Fapt este că la numai câteva săptămâni după ce am declarat ferm secretarului de partid Rădulescu că nu voi mai face nimic util la Institut, iată că am primit aprobarea de plecare.

Atmosfera plecării mele și recunoștința mea pentru cei menționați aici o pot ilustra cel mai bine printr-o întâmplare.  

După o ședință cu firma Nokia în fața Palatului CFR. Constantin Săndulache este cu mine în partea dreaptă. Probabil în 1977. 

Cînd am primit în primăvara 1980 aprobarea de a pleca din țară, Rache ca secretar de partid și cu mine tocmai ne-am întâlnit la lift cu Ștefănescu care ne-a întrebat „unde plecați la ora asta?” (era ora 10 dimineața). Rache: „tovarășe director, mă duc cu Sinnreich la raionul de partid ca să-l convingem să nu plece din țară”. Ștefănescu: „foarte bine, dacă reușiți dau o țuică, iar dacă nu reușiți dă el o țuică!”. 

Cînd a fost timpul să-mi iau rămas bun dela colegi și să culeg cîteva obiecte personale din birou, un grup mic de ingineri cu care lucrasem mai direct au venit și mi-au făcut cadou o sacoșă cu sticle de vin și țuică. „Vă rugăm să acceptați acest mic cadou de rămas bun dar să nu spuneți nimănui”. Toți erau membri de partid și puteau da de bucluc pentru acest gest frumos dat unui coleg care pleca din țară. 

În vizită cam prin anul 2000 la Institut. În rândul din față: Luminița Philip, Nicolae Oacă și Ștefănescu Sofronie, Mircea Kizic, precum in picioare subsemnatul, Ion Stănciulescu, Ion Dobre și alti colegi din laboratorul Comutație.

Legăturile personale și cordiale le-am resimțit cu plăcere cînd am vizitat Institutul în anul 2000 și am avut surpriza plăcută să constat organizarea unei mici conferințe de către Ion Stănciulescu (în dreapta lângă mine), directorul Institutului, pentru a-mi da posibilitatea de a revedea mai mulți colegi și a relata cîte ceva despre protocolul SIP pentru telefonie pe Internet la care lucram atuncea. A fost un gest întra-devăr prietenos a lui Ion Stănciulescu care a reînoit relațiile colegiale din timpul când lucram acolo. Fotografia de mai sus este luată cu ocazia aceastei întruniri.

Voi păstra întotdeauna cu recunoștință amintirile din Institut precum și amintirea colegilor și a prietenilor din acei ani. Desigur drumurile noastre s-au despărțit de mult dar din perspectiva timpului și a distantei care ne separă, nu pot uita acești ani din tinerețe și din începuturile noastre profesionale comune. 

Amintiri scrise în 2015 în Richardson, Texas, USA.

Ultima editare în 1 Mai 2016

Scrieti lui Henry Sinnreich la henry.sinnreich@gmail.com