Bogdan Alexandru

CUVÂNT ÎNAINTE

Noiembrie 2015

Un mesaj scurt primit în ultima zi din Octombrie de la Andrei Vasilescu m-a informat că sunt lucruri interesante la amintiridinicptc.org. N-am mai corespondat cu Andrei de câţiva ani, dar mi-am adus aminte că într-una din convorbirile organizate de Henry în ultimii ani pe Skype s-a discutat crearea unui album de amintiri la care să contribuim cu toţii. Un eseu intitulat Cercetarea de Telecomunicaţii în România descriind cu lux de amănunte obiectivele şi realizările Institutului de la începuturile sale până în prezent a fost publicat cu ani înainte, dar amintirile promiteau să fie altceva.

Am citit pe nerăsuflate povestirile colegilor de Institut, remarcând cu admiraţie stilul narativ elegant, organizat şi fluent al fiecăruia, presărat pe alocuri cu un humor subtil şi învigorant privind realitatea de atunci. În pofida zecilor de ani care au trecut, treptat au început să-mi revină în minte frânturi din întâmplări de mult uitate, nume de colegi din diferite perioade, situaţii şi evenimente de tot felul. Venise deci rândul meu să contribui alături de ceilalţi la recrearea atmosferei de altădată din Institut, pentru cititorii de azi sau de mâine.

Scotocind prin arhiva personală am găsit numeroase documente şi fotografii referitoare la anii în care am lucrat la Institut. Dar multe fuseseră deja “amintite”, altele nu-şi aveau rostul aici, deci trebuiau sortate cu atenţie. La sugestia lui Andrei am luat legătura cu Henry.

ANII DE ÎNCEPUT

Primul contact cu Institutul l-am avut în 1967 când pregăteam proiectul de diplomă. Dna prof. Mateescu Adelaida mi-a propus ca temă un Modulator de Cale Activ pentru sistemul de curenţi purtători ST-60, sub îndrumarea inginerului Brunstein Vladimir de la ICTc din Bucureşti. Proiectul avea să fie prezentat anul următor în cadrul Sesiunii Ştiinţifice a Institutului Politehnic Bucureşti din Mai, 1968. Între timp dl Brunstein a devenit “părintele” convertoarelor de alimentare, specialitate care după plecarea sa din ţară a fost preluată de inginerul Băieţan Leandru Dorel.

La absolvire am optat pentru una din cele două poziţii existente în Secţia Telefonie a Institutului, prima fiind oferită colegului meu Andrei Vasilescu. Ca urmare, la 1 Februarie 1968 ne-am prezentat amândoi la lucru în localul din Calea Griviţei lângă Piaţa Chibrit. Acolo am făcut cunoştinţă cu directorul Institutului dl Bayer, directorul ştiinţific Ştefănescu Sofronie, şeful de secţie Sinnreich Heinrich, secretarul de partid Popa Cornel, şefa Serviciului de Cadre şi Personal Bologa Elena şi alţii. Alături de colegii de la Secţia Radio care fuseseră angajaţi odată cu noi, eram generaţia nouă şi priveam cu interes la cercetătorii consacraţi care lucrau de câţiva ani buni cu un colectiv alcătuit din tehnicieni, desenatori tehnici şi muncitori.

Toţi eram tovarăşi sau prescurtat, tovi. Ca atare, formula de adresare reciprocă era tov urmat de numele de familie. În ciuda acestei convenţii, de atunci şi până azi am rămas pentru mulţi “tov Bogdan” în loc de “tov Alexandru”, confuzie uşor de înţeles deoarece amândouă numele erau des întâlnite ca pronume. Dar între prieteni sau colegi de aceeaşi vârstă ne chemam totuşi pe numele mic, fără tov. Tovarăşele erau de cele mai multe ori adresate cu doamnă, cum erau doamna Bologa, doamna Guran, doamna Popescu, doamna Jianu, etc. Protocolul s-a schimbat după 1989, când toţi au devenit “domni şi doamne”, cel puţin în formula de adresare.

Prima sarcină de serviciu primită de la şeful de secţie dl Sinnreich a fost studierea caracteristicilor şi învăţarea modului de funcţionare a tuturor aparatelor din dotare, începând cu sursa Solartron, puntea Marconi, osciloscoapele cu tuburi, iar mai târziu setul Wandel Goltermann, osciloscoapele Tektronix, etc. A fost o experienţă anostă la început, a cărei valoare am realizat-o abia când am început să folosim instrumentele în mod curent.

Proiectele de cercetare cereau cunoştinţe dincolo de ceea ce studiasem în şcoală. Ca atare am început să construim schemele necesare, cu letconul Antex într-o mână, osciloscopul în faţă şi caietul de notiţe alături. A fost o perioadă de studiu intens şi experimente interesante care aveau să fie folosite în proiectele viitoare.

Dl Sinnreich era de obicei prezent la ora 6 dimineaţa la biroul său, unde-l găseam la ora 7 când începea programul, sorbind din cafea şi citind ultimele noutăţi despre echipamente sau componente, publicate în NTZ, Electrical Engineering, etc. În acelaşi timp ne ajuta să rezolvăm dificultăţile inerente de care ne loveam. Ne chema la masa dânsului şi desenând schema respectivă ne explica cum trebuia abordată problema. Atunci am înţeles conceptul de “worst case scenario”, proiectarea cu toleranţe, etc. În plus ne-am deprins să optimizăm montajele până la obţinerea performanţelor maxime, practică numită mai târziu “perfecţionism”. Această perioadă a avut un rol hotărâtor în formarea unui mod de gândire organizat, analitic şi creativ, indispensabil profesiei de cercetător.

Primul proiect important care mi-a fost încredinţat avea ca obiectiv generarea frecvenţelor Pilot de Grup Primar şi Secundar în sistemul ST-60, printr-un proces de divizare, multiplicare şi filtrare a frecvenţelor purtătoare existente în sistem. Piloţii trebuiau să fie compatibili cu recomandările CCITT dar şi cu cele CAER. Variaţia nivelului de ieşire trebuia să nu depăşească +/- 3 cN (+/-0.3 dB) pe durata de o lună, funcţie îndeplinită de un amplificator cu control automat de nivel, măsurătorile făcându-se atât în Neperi cât şi în decibeli. Echipamentul a fost descris în nr. 8 al revistei Telecomunicaţii din 1969. Algoritmul folosit pentru obţinerea coeficienţilor de divizare şi multiplicare a fost mai târziu optimizat cu un program Fortran rulat pe calculatorul Institutului.

Anul 1968 a fost bogat în activităţi profesionale dar şi de altă natură. În August, conduşi de secretarul de partid dl Popa, am ieşit cu toţii în stradă să mărşăluim, exprimând astfel solidaritatea cu poziţia conducerii de partid şi de stat faţă de evenimentele din Cehoslovacia. Funcţia dlui Popa urma să fie preluată mai târziu de dl Rădulescu. Partidul şi Sindicatul ne mobilizau pentru “ieşiri”, la recoltarea cartofilor sau la demonstraţiile de 1 Mai şi 23 August, care se încheiau de obicei cu crenvurşti şi bere. Într-un an la manifestaţia de 23 August, un jet participând la parada militară a apărut fără de veste de nu se ştie unde, şi a virat brusc spre cer exact deasupra locului unde eram adunaţi, făcându-ne pe toţi să ne tupilăm instinctiv la pământ. Cred că pilotul s-a amuzat grozav…

ANII DE MIJLOC

Mutarea Institutului din Calea Griviţei în Calea Victoriei în 1970 a fost primită de cei mai mulţi cu interes. Situat în buricul Bucureştiului, blocul recent construit în spatele Palatului Telefoanelor oferea spaţii largi, luminoase, parcaj pentru maşini în faţa blocului, spaţiu pentru un atelier de prototipuri la subsol, o sală încăpătoare pentru bibliotecă, sandviciuri cu şuncă din soia în Pasajul de vizavi, etc. Secţia TT a primit camere pe latura de Sud a etajului 7, Secţia de Radio şi Tv a fost situată pe latura de Nord, Secţia de Telegrafie şi cea de Automatizări Poştale au fost mutate la etajul 6.

Avansul rapid al tehnologiei marcat prin apariţia circuitelor integrate analogice şi digitale urmate de microprocesoare ne-a impus să citim ultimele Note de Aplicaţii apărute, de obicei în limba Engleză sau Franceză. Biblioteca Institutului, administrată la început de către dna Jianu apoi de către dna Şomlea, conţinea o varietate superbă de cărţi şi reviste de specialitate în limbi străine, plus dicţionare la îndemâna tuturor. Acestea se puteau studia în Bibliotecă, sau puteau fi împrumutate pe semnătură. Într-o bună zi, negăsind un anumit material, dl director Ştefănescu şi-a propus să verifice dacă toate cererile de împrumut sunt înregistrate corespunzător. În aceeaşi zi, entuziasmat că tocmai găsisem una dintre revistele foarte solicitate pe care o urmăream de multă vreme, am ieşit val-vîrtej din Bibliotecă uitând să semnez de primire. Am fost primul “infractor fără voie”, demonstrând astfel ce trebuia demonstrat.

Dl director Ştefănescu venea adesea prin Laborator interesându-se cum merg proiectele şi provocându-ne la discuţii pe teme de cercetare sau noutăţi din Telecomunicaţii. Unele subiecte se refereau la elemente de matematică cum era seria lui Fibonacci, sau strategii de şah. Calculul probabilităţilor era totuşi subiectul său preferat. În timpul discuţiilor sau la şedinţe, dacă cineva venea cu o iniţiativă sau propunea o ideie, dl director Ştefănescu îi acorda pe loc încrederea de a se ocupa de problema respectivă. Între altele ne îndemna să scriem articole despre proiectele la care lucram, considerând aceasta ca fiind parte din obligaţiile fiecărui cercetător. Ca rezultat numeroase articole au fost publicate de mai toţi cercetătorii Institutului în reviste cu profil de Telecomunicaţii cu circulaţie internă, sau în cazuri deosebite, cu circulaţie internaţională.

Proiectele din acei ani au beneficiat din plin de experienţa de proiectare acumulată anterior. Echipamentul de generare a purtătorilor şi piloţilor pentru sistemul cu 900/2700 de căi s-a bazat pe folosirea unor oscilatoare cu cuarţ de mică stabilitate, sincronizate cu o frecvenţă de bază generată de un oscilator termostatat de mare stabilitate, sincronizarea fiind realizată cu circuite PLL (phase-locked loop). Un circuit cu o logică complexă asigura comutarea automată pe rezervă a oscilatorului de bază, iar etajele de ieşire erau o variantă cu performanţe superioare a circuitelor folosite în sistemul ST-60.

Echipamentul a fost prezentat la Simpozionul Anual al ICTTc din Mai 1972 împreună cu filtrele realizate de colectivul condus de dl Şerbănescu. O descriere amănunţită a fost publicată în nr. 8 al revistei Poştă şi Telecomunicaţii din 1973.

Plata salariilor se făcea în Laborator de către dna Popescu Viorica. În primii ani statele de plată erau aranjate pe o masă de lucru, unde oricine putea să vadă ce salariu primesc ceilalţi. Se spunea că la sfirşitul anului, fiecare trebuie “să pună pe masă” rezultatul muncii din acel an, fie circuite imprimate, machete sau ansamble, fie articole, rapoarte de cercetare, etc., ca să vadă toata lumea ce s-a lucrat şi pe ce se plătesc salariile. Era greu de acceptat de către generaţia tânără ideia că retribuţia depindea mai puţin de rezultatele obţinute, cât de funcţia ocupată şi de vechimea în câmpul muncii. Toate slujbele fiind plătite din buzunarul statului, exista credinţa că odată ce ai primit o slujbă, nu vei fi dat afară decât dacă făceai o boacănă serioasă. Dar în ciuda vorbei “ei se fac că ne platesc, noi ne facem că muncim”, rezultatele remarcabile obţinute de majoritatea reflectau o etică superioară a muncii la toate nivelele, întâlnită nu foarte des mai târziu pe alte meleaguri.

Printre activităţile Institutului se număra participarea la simpozioane ştiinţifice ale Politehnicii sau Ministerului, la festivaluri naţionale ale UTC-ului, la festivalul Cântarea României, s.a.m.d., unde individual sau în grup se prezentau lucrările de cercetare şi studiile Institutului. Nu puţine au fost de asemenea participările la întâlniri sau conferinţe internaţionale ale CAER organizate în ţară sau înafara graniţelor, unde de regulă eram însoţiţi de reprezentanţi ai Ministerului şi bineînţeles ai altor organizaţii.

Uneori se organizau deplasări de serviciu pentru documentare pe teren.

Laboratorul de Comutaţie înfiinţat în 1977 în camera de la capătul etajului 7 a însemnat o schimbare importantă atât pentru Institut cât şi pentru Secţia Telefonie. Un număr de ingineri si muncitori din DTcMB şi din alte organizaţii au fost angajaţi pentru noi proiecte în domeniul comutaţiei telefonice.

Andrei a fost numit Şef de Laborator şi mi-a propus să mă alătur noii organizaţii în calitate de conducător de proiect pentru construirea unui registru electronic cu microprocesor destinat centralelor Rotary de tip 7A2. Se spunea că un cercetător trebuie să-şi schimbe domeniul de activitate cam la 3 ani pentru a evita plafonarea spiritului său creativ şi atingerea “nivelului de incompetenţă”. Lucrasem aproape 10 ani în Telefonie, astfel că, ademenit de perspectiva unui proiect de mare anvergură utilizând noua tehnologie, am acceptat.

Cu Andrei am fost coleg de facultate, de armată, de Institut, şi am rămas prieten până azi. Cu ani în urmă am “păstorit” împreună timp de o săptămână un terminal ST-60 instalat iarna la Eforie, pe vremea când condensatoarele cu styroflex folosite în filtrele din sistem începuseră să ne facă surprize. Andrei era un schior pasionat, mare iubitor de munţi şi natură. Într-o dimineaţă ne-a anunţat plin de entuziasm că se văd Bucegii. Era o zi însorită, cu o atmosferă de cristal şi într-adevăr, de la ferestrele Secţiei Radio pe latura de Nord a etajului 7 se zăreau în depărtare munţii înzăpeziţi.

Înlocuirea registrelor din centralele Rotary – atât de sugestiv explicate de Andrei – era imperios necesară datorită extinderii numărului de abonaţi din reţeaua telefonică a oraşului Bucureşti. Datorită construcţiei mecanice, registrele nu puteau acomoda o schemă de numerotare cu 7 cifre. Înlocuirea lor cu registre electronice fabricate de firma ABB în Elveţia şi funcţionând cu un calculator PDP-11 era atractivă, dar costul în valută estimat la milioane de dolari pentru toate centralele Rotary din Bucureşti era prohibitiv.

Un colectiv de ingineri condus de dl Cazacu Mihai a început să studieze cu asiduitate schemele cu relee şi logica de funcţionare a registrelor mecanice. În acelaşi timp, un program scris în limbaj de asamblare se pregătea pentru prototipul de registru construit cu SDK-85, un chit de dezvoltare cumpărat în acest scop. Entuziasmul primului ton de apel recepţionat în Laborator s-a transformat într-un efort susţinut de finalizare a proiectului. După o testare de 6 luni în reţea a început asimilarea în fabricaţie a registrelor electronice la ICRET de către un colectiv condus de inginerul Hristu Cristian. Faza următoare a fost instalarea registrelor în centralele de tip 7A2 din Bucureşti.

Proiectul a fost prezentat la Simpozionul Naţional de Telecomunicaţii desfăşurat în Octombrie 1980 la Timişoara, a obţinut Premiul II în etapa republicană a Festivalului Naţional “Cântarea României” din August 1981, şi Diploma de Onoare din partea CC al UTC “pentru rezultate deosebite obţinute în activitatea de cercetare şi creaţie tehnico-ştiintifică a tineretului” în Martie 1982.

Şedinţele de sindicat se ţineau cu regularitate. Agenda zilei era pregătită cu grijă, vorbitorii se ştiau dinainte, iar în caz de alegeri votul era întotdeauna unanim. Din când în când cineva aţipea de plictiseală spre hazul celor din jur. Nu exista “political correctness” pentru că toţi eram, cu rare excepţii, “corecţi”. Uneori se mai ridicau subiecte care nu fuseseră programate pe ordinea de zi, dar cazurile erau rare. Într-una din şedinţe am aflat cu surprindere că dl Sinnreich “devenise o frâna în calea dezvoltării”, deci trebuia înlocuit din funcţia de șef al Laboratorului. Am înteles că începuseră pregătirile pentru plecarea sa din ţară. Ulterior funcţia de şef de Laborator a revenit dlui Săndulache.

Odată întâlnindu-ne la capătul culoarului unde ne spălam pe mâini, dl Sinnreich ne-a dojenit pentru irosirea apei calde, spunând că va veni o vreme când apa caldă nu va mai fi la discreţie. Şi aşa a fost…

Frigul cel mare a venit la începutul anilor 80. Economia de energie ne-a obligat pe mulţi să venim la lucru în timpul iernii înfofoliţi în cojoace sau costume de schi, cu căciuli şi mănuşi. Temperaturi în jur de 10 grade C erau obişnuite, nu se putea lucra, se putea doar citi. Ne mai încurajam cu un ceai sau cafea făcute la fierbător, dar curând acestea au fost interzise oficial, la fel ca şi radiatoarele aduse de acasă şi ţinute ascunse sub masa de lucru. Aşteptam să treacă ziua şi să ne refugiem acasă, unde de fapt găseam aceeaşi situaţie. A fost o perioadă dificilă care a rămas de pomină.

Vara în schimb era uneori cald de nesuportat. Într-una din zilele acelea imposibile, când majoritatea erau în concediu, nimeni disponibil să execute plăci de circuit imprimat şi Biblioteca era închisă, ne-am adus aminte că foaia A4 era perfectă pentru crearea avioanelor de hârtie. La început erau trimise dintr-un colţ în altul al Laboratorului, cu modificări succesive ale fuselajului pentru optimizarea performanţei de zbor. Dar perspectiva oraşului văzut de la etajul 7 ne-a sugerat lansarea unor modele de dimensiuni mai mari, care aterizau pe acoperişurile clădirilor din jur, spre delectarea tuturor celor prezenţi în Laborator. Distracţia a încetat a doua zi când a fost descoperită, fără alte urmări decât mustrări din partea conducerii.

Una dintre sarcinile cercetătorilor o constituia coordonarea proiectelor de diplomă ale studenţilor din ultimul an de la Politehnică. Mi-am îndeplinit obligaţia proiectând şi construind cu studentul Trană Bădiţă de la Facultatea de Electronică, un sintetizator digital de frecvenţă într-o concepţie originală, pentru măsurători de precizie în banda 0.01 Hz…1 MHz. Circuitele au fost construite în Laborator şi montate într-o casetă executată de dl Broscăţeanu la Atelierul de Prototipuri. În acest timp dl Trană participa şi la evenimentele sau aniversările Laboratorului. Mai târziu avea să primească o funcţie de conducere importantă, dar ultima dată când ne-am întâlnit a fost la susţinerea proiectului său de diplomă.

 

ANII DIN URMĂ

Ultimul proiect de cercetare care mi s-a încredinţat s-a numit Impulsor Electronic pentru Echipamentul de Contorizare după Durată a Convorbirilor Telefonice Locale. Destinat să fie montat în centralele Pentaconta, Impulsorul era constituit din 4 plăci de circuit imprimat de tip Pentaconta echipate cu logică de supraveghere şi alarmă pentru lipsa impulsurilor de contorizare. A fost primul şi ultimul meu contact cu centralele Pentaconta, şi în acelaşi timp ultimul proiect la care am lucrat în Institut. Un articol descriind modul de funcţionare a Impulsorului a fost publicat în Revista Transporturilor şi Telecomunicaţiilor nr. 3 din 1983.

În acelaşi an am depus cererea de plecare din ţară, care a fost aprobată după un an. În acest interval, nemai primind lucrări de cercetare îmi umpleam timpul citind reviste străine sau organizând documentaţia proiectelor precum şi a tot ce lăsam în urmă. A fost un an lung şi plictisitor.

Am revenit în ţară după 8 ani, în 1992 şi bineînţeles am vizitat foştii colegi la Institut. Mulţi dintre ei plecaseră, şi nu mi-a venit să cred întâlnind pe fostul meu director de Institut şi pe fostul meu şef de Laborator, cu birourile alăturate înghesuite într-una din camerele de la etajul 7. Toate se schimbaseră…

EPILOG

Cei 17 ani în care am lucrat la Institut au marcat perioada cea mai importantă pentru formarea mea pe plan profesional şi social. Am rămas cu unele deprinderi care nu toate mi-au făcut viaţa mai uşoară, cum a fost tendinţa de critica fără menajamente deficienţele unui proiect sau ale unui concept. Dar străduinţa de a produce lucrări de calitate maximă şi stăruinţa de a găsi soluţii problemelor dificil de rezolvat mi-au adus de cele mai multe ori satisfacţii pe măsură.

Mulţumesc tuturor celor cu care în aceşti ani am colaborat, de la care am învăţat şi care direct sau indirect au contribuit la succesele proiectelor noastre de cercetare.

Scrieţi lui Bogdan Alexandru la alcotec@verizon.net